Probabil ca fotografii mai versati care mai vin pe aici, stiu asta deja. Tot ce ma preocupa pe mine inainte de a apasa declansatorul ese compozitia cadrului si ideea ce se strecoara in cadru. Pentru mine asta e magia fotografiei si asta ma face sa ubmblu cu aparatul foto de un kil jumate atarnat de gat si sa stau ore in sir descarcand si selectand fotografii. Daca nu te-a prins niciodata magia de care vorbesc, nu ai sa intelegi deloc de ce cineva si-ar pierde vremea asa. De ce isi doreste Toto din Il Nuovo Cinema Paradiso sa invete sa proiecteze filme cu greoaia si periculoasa masinarie de proiectat a lui Alfredo? In loc sa stea in randurile spectatorilor si sa caste gura comod la filmele de pe ecran, Toto isi doreste sa stea in cabina incomoda a proiectorului, de unde nu poate urmari de fapt filmele. De ce vrea el asta? Pentru ca e fascinat, este absorbit, transformat, de magia cinema-ului. Si cand un ceva iti provoaca un asemenea sentiment, fara sa-ti dai seama vrei sa intri cat mai adanc in acel ceva, sa-i cunosti si sa-i numeri maruntaiele. Iubirea cea mare e pe undeva la fel, dar nu vreau sa fac paralela asta.
Ceva se schimba.
De doi ani si mai bine de cand am inceput sa ma ocup de fotografie, partea tehnica nu m-a preocupat niciodata. Am mai invatat din mers cuvinte si cifre: apertura, focala, panning, DOF, bokeh etc. Recunosc, am privit cu condescendenta-mi caracteristica, concentrandu-ma eu pe idee si emotie imediata mai mult decat pe orice altceva.
Mult mai tarziu decat Toto, se pare ca am trecut in etapa a doua a aventurii mele fotografice pentru ca incep sa-mi doresc sa intru in contact direct cu maruntaiele ei. Vreau acum in sfarsit sa stiu cum functioneaza Proiectorul.
Cu totii avem monstrii nostri din dulap. N-am intalnit pe nimeni care sa nu aiba nici un monstru in dulap.
Ai mei sunt si vechi, din copilarie, si noi, aciuati pe drum. Nu stiu niciodata exact ce fac monstrii mei in dulap. Dar in noptile cu zapada ies afara si pun la cale ceva, e sigur. Dimineata li se vad urmele labutelor in zapada cazuta peste noapte. Imi devin dragi pentru ca imi dau seama ca in noptile cu zapada se opresc din susotelile care iti reamintesc mereu de gravitatile si seriozitatile vietii. Sssshh! monstrii se joaca…
in completarea unui argument silentios pe care l-am avut cu electronul masculin, stie el care.
deci cand ma plictisec (ca fotograf amator ce sunt) si nu mai am ce face nimic altceva ma apuc sa-mi fac poze mie. autoportrete, cum s-ar zice in montmartre la parigi. (unde de altfel e plin de autoportretisti nowadays)
iata si dovada nr 2:
nu e tristete ce se vede in poza, la fel cum “ceci n’est pas une pipe”. deci, tocmai pentru ca “ceci n’est pas une pipe”, nu poate fi decat ironie.
subtext: e clar ca artistii se apuca sa-si faca autoportrete in genere cand sunt extrem de plictisiti si au ramas in pana de idei (sau de comisioane) rau de tot. atunci mai pun de-o ars poetica, care e un fel de ‘ce parere am eu despre ce am creat pana acum si despre arta in general’ ( cu conditia sa fi creat ceva…). autoportretul poate fi o ars poetica si el, cand exprima viziunea artistului despre arta. nota: n-am spus cand exprima viziunea artistului despre cat de sexy si cool este el . that’s just glossy magazine. (in cel mai bun caz, pt ca de regula e doar lubrifiant. water-based, care se usuca repede)
Aurel. Păzeşte o intersecţie, îl văd în fiecare zi din autobuz. La început am crezut că e o statuetă de Oscar (şi în multe privinţe e), apoi am zis că e o o sperietoare de ciori – variantă vista (si in multe privinte e). Dar la o privire mai atentă veţi înţelege că el este de fapt un Dark Jedi.
