Am vazut azi in sfarsit Nunta muta.
In primul rand am apreciat incercarea si reusita lui Malaele de a nu plasa povestea intr-un univers cultural ‘inchis’. Nuna muta este primul film romanesc (vazut de mine) care nu e ‘localizat’. Sa ma explic mai bine. Ce e aia ‘localizare’? Unii vor arunca cu pietre, dar uite eu zic ca 432, A fost sau n-a fost, Moartea Dlui Lazarescu, Hartia va fi albastra si inca altele premiate in ultimii ani, nu fac doi bani. Premiile si le-au primit pentru doua motive simple: Primo, cinema-ul se cam plictiseste in ultima vreme, adica stagneaza nevoie mare si iata avea nevoie de ceva ‘carne proaspata’ (in 432 la propriu) cu iz exotic din estul fost comunist al Europei. Si secundo, sunt socante frate! Asa de socante incat nu le vine sa-si creada ochilor europenilor. N-as merge pana la a afirma ca ei cred ca-s povesti si deci inventii scenaristice, de unde aprecierea… Pentru mine insa, aceste filme au o valoare de… reportaj sa-i zicem. Povestea din Moartea Dlui Lazarescu o stiam din clasa a 12-a de liceu cand cineva drag mie a avut un accident de masina si a trebuit sa petreaca timp in spital. Povestea din 432 o stiam de mult de la mama. Si asa mai departe. Ca cineva a preluat aceste povesti si le-a pus pe marele ecran (cum aduna Ispirescu basme din popor si le punea in forma literara) are pentru mine o valoare emotionala legata strict de experienta mea personala cu aceste povesti. Ma regasesc acolo, ma doare si stiu ca da, asa e, e adevarat. Dar in acelasi timp mi-e o jena cumplita. Nu rusine, ci jena, atunci cand urmaresc un asemenea film cu cineva care nu impartaseste visceral aceste povesti. Ca atunci cand cineva dezvaluie intimitati despre tine cuiva caruia nu-i pasa realmente, dar e interesat, e socat de ‘poveste’. E un imens sacrilegiu. Aceste filme sunt un sacrilegiu, prin felul in care s-au hotarat sa arate intimitatile astea unei lumi doritoare de senzatii, care e gata sa dea premii de ‘compatimire’.
Nu-mi place deloc felul in care filmul romanesc a patruns in atentia publicului international. In curu’ gol, ca sa zic asa. Na, uitati-va si la mine, sunt sarac si umblu cu bubele la vedere. Pai normal ca cineva iti va arunca o patura s-o pui pe tine si un banut (palme d’or) sa-ti iei de mancare.
Dar raspunsul care mi se va da va fi ce vrei draga, mai bine asa decat deloc. Las’ sa stie lumea! Ba bine ca nu!
Iar proba de foc, care dovedeste de altfel ca am dreptate, este faptul ca ne-romanii se cam plictisesc la filmele noastre. Sunt socati desigur de subiect si de diverse scene, de absurd, de situatiile-limita. Dar in mare se plictisesc. Nu inteleg. Si nu pt ca ar fi ei idioti. Ci pentru ca n-au cum sa inteleaga si nici nu este asta intentia filmului, de a-i face sa inteleaga. Intentia filmului este, cum am spus, de a umbla in curu gol pe bulevard. A fost sau n-a fost l-am vazut de doua ori in compania unui ne-roman. Noi romanii ne prapadeam de ras, el saracul zambea a cat e ceasul, stiti ca atunci cand tre sa gusti din placinta cu varza a bunicii amicului tau.
Asta e ‘localizare’. Cand nu-ti place placinta cu varza a bunicii amicului tau. Chiar daca pentru el are o valoare emotionala si nostalgica si simbolizeaza poate intreaga sa ‘copilarie’. Asta, si tot ce e scris mai sus.
Eu n-o sa le dau niciodata amicilor sa guste placinta cu varza ca sa ii ‘ajut’ sa-mi inteleaga mai bine copilaria.
Si da, e evident ca un film cu adevarat bun are mai mult decat o valoare locala. Are una universala. Adica pentru oricine l-ar vedea, de pe orice meridian si orice paralela a pamantului, el va avea o valoare. Si aceasta valoare nu trebuie sa fie potentialul sau ‘de soc’.
Deci acum ca am definit ‘localizarea’, pot sa va spun ca Malaele n-a facut placinta cu varza. Ca nu e o placinta prea rafinata, e de discutat. Apoi, totul e tratat cu umor si umorul reuseste sa preia din incarcatura tragica a povestii, in asa fel incat nu se traseaza nici o judecata sau vreo critica la final. In genere, astfel de filme nu pot scapa tendintei ‘critice’. Uau, uite ce rai au fost rusii, huo comunistii. D’oh, cu totii stim asta, si suntem de acord cu asta. What next? Ori umorul e o chestie mult mai fina, care lasa loc fiecaruia sa gandeasca pentru el si sa-si traga concluziile. Umorul face ca o tragedie istorica sa capete o dimensiune supra-istorie, o dimensiune universala, na daca vreti. Din care pricina, mi-a amintit mult acest film de I Served The King of England, film din 2006, al cehului Jiri Menzel. O lovitura de geniu. Nunta muta nu e inca destul de elaborat, dar clar e cu aceeasi aroma.
No, va mai povestesc si alta data daca vreti, dar acum tre sa inchid pravalia.
