Cu studenţii Erasmus de la Katho am făcut săptămâna trecută un experiment.
Începusem să predau public speaking, într-un mod f aplicat, cu elemente de teorie reduse la minimum, dat fiind că e un colegiu, nu o universitate, deci practice beats theory, oh well.
La începutul cursului i-am întrebat cine nu se teme să vorbească în public, şi câţiva au ridicat mânuţele zâmbitori. Între timp am vb despre modul de prezentare, altfel spus aspectul, forma discursului ca modalităţi de construire a ethos-ului şi la sfârşit ne-am jucat un joc în care cineva e arbitru (=eu) iar restul trebuie să stea în cerc, să se ridice la semnul arbitrului şi să continuie povestea începută de cel care a vorbit înainte. Ideea este să gândeşti rapid într-o situaţie neaşteptată.
Deşi erau într-un mediu extrem de familiar (se ştie cât de apropiaţi sunt studentii erasmus…), s-au fâstâcit big time şi au reacţionat exact ca şi cum ar fi fost în faţa unei audienţe necunoscute, două fete chiar s-au panicat şi n-au vrut să se ridice şi să vorbească. V-aţi dat seama că partea cu gânditul pe loc a rămas undeva în umbră. Deasă. Aproape toţi au repetat clişeul inventat de al doilea vorbitor. Şi sunt copii deştepţi, se înţelege de la sine.
Măi, măi, ce ţi-e şi cu sinele plasat într-o situaţie formală. S-ar spune că în loc să te concentrezi pe ce ai de spus, te concentrezi pe sinele prezentat. Foarte ciudat. De ce oare.
