La examenul de Historie si arta cinematografica, la care nu-s prea tare inca, da ajung eu si acolo, am intrebat de ce in Franta, in anii ‘30, in plina epoca post-dadaista, avangardista si surrealista, in cinema s-au apucat sa faca… realism poetic. (?!) N-am nimic cu Jean Renoir & co, ba chiar j’aime bien, dar intrebarea asta mi se pare ca sare in ochi.
De ce cinema-ul nu a evoluat spre suprarealism, cand toate celelalte arte reprezentationale au facut-o?
Raspunsul primit de la prof a fost destul de simplist: pt ca pictura & co sunt pt un public restrans de galerie, pe cand cinema-ul e pt un public larg. Hmm… Eu nu ma multumesc cu explicatia asta, da nici nu-s in stare sa dau un raspuns mai bun, deocamdata. Incearca cineva?
Altminteri la examen, care a fost oral si a durat 3 ore jumate, eram cate 4 deodata si discutam pe marginea unei liste de filme importante, pe care fiecare era liber sa si le aleaga. Eu ciripeam de Dostoievsky, colegele ii dadeau cu E.T. Eu ziceam de straturile filozofice la Kurosawa, colegele tzup cu Asterix si Obelix. Booon. Daca iau nota mica la examenu asta, ii voi dispretui pe veci =))
