Cut the cord!

odd.wav

Am ramas de cateva zile intr-un vertigo 2001-A Space Odissey. Si ma intreb de unde fascinatia asta pentru filmele cu expeditii in spatiu. Cine ma stie bine-bine va raspunde repede.  Si cand va raspunde, sa-si tina pt el raspunsul, pt ca eu stiu prea bine ca stie

Si daca vor si altii sa afle, raspunsul se gaseste in fotografia de mai jos:

Si daca tot nu e clar, mai e un indiciu..

De ziua anului boului

Rasfoind si aranjand niste foi de curs din primul semestru am dat peste niste insemnari facute de mine prin octombrie pe marginea filelor, in timpul cursurilor.  Era intr-o joi, pe la vreo saptamana sau doua dupa ce incepusem cursurile si era scris asa:

pe margine in stanga: ‘ce caut eu aici’. alaturi: ‘ la logique filmique a remplacé la mise en scène théâtrale’

pe margine in stanga: ‘ce dracu mi-o fi trebuit’. alaturi: ‘camera un peu en plongé’

Si imi amintesc ca imi puneam des intrebarea, chiar daca stiam ca e ceea ce imi doresc la mom asta sa fac. Intrebarea venea firesc din interactiunea (boing!) dintre mine si situatia cea absolut complet noua.

Uitandu-ma pe foile mai recente n-am mai gasit insemnari asemanatoare, carevasazica m-am ‘integrat’, am intrat in ‘normal’. Ceea ce inseamna ca odata cu ‘normalizarea’, cu ‘obisnuinta’ cu o anumita situatie sau stare, nu ni se mai pare ciudata prezenta sau actiunile noastre in acea situatie / stare. Si deci nu mai avem atitudini interogative fata de situatie/stare.

Obisnuinta are acest dar de a face din cea mai absurda dintre situatii, una perfect normala.

Si apropo de asta, vorbeam cu mama despre chestii din ro comunista, cum REZISTAU oamenii la atata anormalitate. Am gasit raspunsul cateva ore mai tarziu pe marginea foilor de curs: o-bis-nu-in-ta.

Si as merge chiar mai departe, as trece din obisnuinta intr-un fel de ‘progresiv’ si astfel as observa ca

cele mai incredibile lucruri pe pamantul asta (de ex conceperea si nasterea unui copil) se petrec ‘atat de’ progresiv incat ni se da timp sa ne ‘obisnuim’ si iata sa nu ne mai miram

(sau interogam, cum ziceam mai sus). Pt ca nasterea unui copil, oricum ai pune-o, este un miracol pe fata, ziua in amiaza mare.

Si atunci nu ma mai mira nici  faptul ca Borges spune ca

la a doua sa ocurenta supranaturalul nu ne mai socheaza.

Pt ca inteleg de fapt ca e pe drumul spre a deveni ‘natural’. Si atunci care e diferenta dintre natural si supranatural? Doar una de frecventa a incidentei. Si uite ca asa se confirma intuitiv (sau in vivo cum s-ar zice) niste concluzii ‘aproape’ matematice ale fizicii cuantice.

Astfel anul boului chinezesc incepu! Toti boii sa juiseze…

IL Y A Longtemps Que Je T’aime

N-am. Nu am ce sa-i reprosez. O adevarata poveste de iubire, pe care am savurat-o cadru cu cadru, imagine cu imagine si cuvant cu cuvant. Cine acuza acest film de lipsa de autenticitate n-a priceput nimic.

Mi-ar placea sa beau un ceai cu Juliette Fontaine (in film interpretata de Kirstin Scott Thomas) in viata reala. Un personaj iesit din comun si din stereotipurile atribuite femininului chiar de regizori cu pretentii. Minunat personaj! Poate o legatura distanta (posibil starnita de referinta la Raskolnikov dintr-una din scene) , dar m- a dus cu gandul la Nastasia Filippovna, pt ca oricum eu n-o sa scap de Dosto pt tot restul vietii mele.

Iar deliciul pt mine a fost personajul bunic. Si dintre secventele preferate, vizitele Juliettei in camera plina de carti a bunicului.

Iata si un pic de soundtrack, nu chiar in formatul din film, dar intr-o versiune mai faina:

The Curious Case of Benjamin Button

Din start trebuie sa recunosc ca am o afinitate speciala fata de filmul asta, pentru simplul motiv ca am avut aceeasi idee creativa de scenariu, inainte sa aflu de existenta lui, bineinteles. Doar ca deocamdata eu sunt doar un biet student la cinema, intr-un colt al Europei, cine stie daca imi voi realiza vreodata ideile. Ideea mie imi venise de la o poezie de Ana Blandiana. Cu ocazia filmului astuia, am aflat de existenta unei povestiri de Scott Fitzgerald, cu un subiect asemanator.

Later-edit: am gasit povestirea lui Fitzgerald aici si e foarte funny.

Benjamin Button, frumos interpretat de Dl Brad Pitt, se naste batran tare si, pe masura ce ‘creste’, intinereste. Miza esentiala a filmului, criza sa vine din imposibilitatea relatiei cu femeia ‘normala’ pe care o iubeste (Cate Blanchett). In timp ce ea imbatraneste, el intinereste, dar intr-un anumit moment al destinelor lor, se intalnesc la mijloc. Eu (imi permit comentariul pt ca am avut aceeasi idee in cap) nu as fi centrat scenariul pe povestea de dragoste, dar aici avem de-a face cu o grea traditie hollywoodiana, care pune epicul si emotionalul in prim-plan.

Subiectul ar fi putut genera un film foarte profund, cu multe straturi de intelesuri, insa regizorul David Fincher (il stim de la Fight Club, 1999) a ales sa faca din el o uimitoare poveste – saga. Dupa vizionarea filmului am ramas cu ‘povestea’ golita oarecum de reflectie asupra subiectului. Spun ‘oarecum’ pt ca exista totusi o minima reflectie in acest film, si ea se invarte in jurul obsesiei nord-americanilor pentru fericire. Or mie subiectul mi se pare imens…

Desi captivant, au fost momente cand m-am plictisit, si cred ca asta se datoreaza faptului ca ’scheletul’ povestii, articulatiile ei sunt pe un tipar f clasic. Asta mi-a cam permis sa anticipez cam ce se va intampla in film din primele 10 min. Daca vreti o dovada mai buna, iata scenariul e semnat de Eric Roth, care in acelasi format aproape a facut si Forest Gump…

Am ramas gura-casca la avalansa de efecte vizuale si retusuri digitale. De altfel trupa de ‘efecte vizuale” a filmului pare sa contina cateva sute de nume (nu i-am numarat, dar sunt muuuulti).

Si, in fine, dupa ce am zis ce am zis, am avut surpriza de a da peste cronica filmului  din Variety , care in mod surprinzator spune:

[The Curious Case of Benjamin Button] … poses some daunting marketing challenges, even with Brad Pitt atop the cast. Strong critical support will be needed to swell interest in this absorbing, even moving, but emotionally cool film, which is simultaneously accessible and distinctive enough to catch on with a large public if luck and the zeitgeist are with it.

Asta ca sa ne amintim de limitele industriei filmului. Ow well…

I de la Infinit

Exista multimea I, astfel incat multimea vida apartine lui I, si oricare ar fi x  apartine lui I, astfel incat multimea formata din intersectia lui x cu multimea formata din elementul x, apartine de asemenea lui I.

Astazi

(Londra, aprilie 2008 )

Partea a 2-a:

California Dreamin’ – short notes

**cineva a adus in discutie California Dreamin’

Ca sa fac dreptate filmului California Dreamin’ trebuie sa spun ca:

- cea mai tare si subtila realizare a filmului este scena discursului pe care Captain Jones il tine adunarii satului.

Nu stiu exact daca asta a fost intentia scenariului, dar ce am inteles eu din desfasurarea actiunii si din interactiunea Jones/Doiaru  este ca s-a vrut o caricaturizare a felului in care SUA gestioneaza conflictele si respectiv a felului in care isi atinge obiectivele. La inceput joaca tare pe intimidare (bai, tu stii cine stuntem noi?!), apoi apeleaza la autoritatea superioara (get ur ass here & solve the problem), apoi incearca sa cumpere (oh, yeah US $ bribe), apoi incearca sa arate ca ‘intelege’ (yeap, i’ll eat your sarmale), apoi ii intarata pe toti impotriva ‘dusmanului’  (let’s destroy all the Doiaru’s of the world, cuz we are ONE, and YES you can count on our SUPPORT). Si in sfarsit cand oamenii incep sa se omoare intre ei, Captain Jones, a se citi SUA, isi ia frumos soldatii, trenul, echipamentul, si bye bye, thx for the sarmale! Ori toata alegoria sau daca vreti ‘caricatura’ asta n-ar fi fost posibila fara scena discursului. Jos palaria pt ideea discursului!

- In rest… nu mare lucru. foarte bazica chestia cu povestea din trecut si cu bomba made in USA cazuta in subsol si explodata 50 de ani mai tarziu… o incercare de Iñarritu foarte primitiva.

- Personajele: in cea mai mare parte destul de caricaturale. Captain Jones – l-am vzt intr-o suta de filme, Doiaru – foarte bine jucat de Razvan Vasilescu, poate face un pic de exceptie, adolescenta suparata, adolescentul neadaptat, soldatul indepartat, primarul corupt si incompetent…

-Imaginea – e miscata si sunt multe ‘close-ups’, ceea ce e obositor

-Montajul – n-o sa comentez pt ca filmul a ramas totusi neterminat in faza de editare

Si va las cu soundtrackul, a carui asociere cu filmul e de-altfel cam subtire

examen

La examenul de Historie si arta cinematografica, la care nu-s prea tare inca, da ajung eu si acolo, am intrebat de ce in Franta, in anii ‘30, in plina epoca post-dadaista, avangardista si surrealista, in cinema s-au apucat sa faca… realism poetic. (?!) N-am nimic cu Jean Renoir & co, ba chiar j’aime bien, dar intrebarea asta mi se pare ca sare in ochi.

De ce cinema-ul nu a evoluat spre suprarealism, cand toate celelalte arte reprezentationale au facut-o?

Raspunsul primit de la prof a fost destul de simplist: pt ca pictura & co sunt pt un public restrans de galerie, pe cand cinema-ul e pt un public larg. Hmm… Eu nu ma multumesc cu explicatia asta, da nici nu-s in stare sa dau un raspuns mai bun, deocamdata. Incearca cineva?

Altminteri la examen, care a fost oral si a durat 3 ore jumate, eram cate 4 deodata si discutam pe marginea unei liste de filme importante, pe care fiecare era liber sa si le aleaga.  Eu ciripeam de Dostoievsky, colegele ii dadeau cu E.T. Eu ziceam de straturile filozofice la Kurosawa, colegele tzup cu Asterix si Obelix. Booon. Daca iau nota mica la examenu asta, ii voi dispretui pe veci =))

Nunta Muta si placintele cu varza

Am vazut azi in sfarsit Nunta muta.

In primul rand am apreciat incercarea si reusita lui Malaele de a nu plasa povestea intr-un univers cultural ‘inchis’. Nuna muta este primul film romanesc (vazut de mine) care nu e ‘localizat’. Sa ma explic mai bine. Ce e aia ‘localizare’? Unii vor arunca cu pietre, dar uite eu zic ca 432, A fost sau n-a fost, Moartea Dlui Lazarescu, Hartia va fi albastra si inca altele premiate in ultimii ani, nu fac doi bani. Premiile si le-au primit pentru doua motive simple: Primo, cinema-ul se cam plictiseste in ultima vreme, adica stagneaza nevoie mare si iata avea nevoie de ceva ‘carne proaspata’ (in 432 la propriu) cu iz exotic din estul fost comunist al Europei. Si secundo, sunt socante frate! Asa de socante incat nu le vine sa-si creada ochilor europenilor. N-as merge pana la a afirma ca ei cred ca-s povesti si deci inventii scenaristice, de unde aprecierea… Pentru mine insa, aceste filme au o valoare de… reportaj sa-i zicem. Povestea din Moartea Dlui Lazarescu o stiam din clasa a 12-a de liceu cand cineva drag mie a avut un accident de masina si a trebuit sa petreaca timp in spital. Povestea din 432 o stiam de mult de la mama. Si asa mai departe. Ca cineva a preluat aceste povesti si le-a pus pe marele ecran (cum aduna Ispirescu basme din popor si le punea in forma literara) are pentru mine o valoare emotionala legata strict de experienta mea personala cu aceste povesti. Ma regasesc acolo, ma doare si stiu ca da, asa e, e adevarat. Dar in acelasi timp mi-e o jena cumplita. Nu rusine, ci jena, atunci cand urmaresc un asemenea film cu cineva care nu impartaseste visceral aceste povesti. Ca atunci cand cineva dezvaluie intimitati despre tine cuiva caruia nu-i pasa realmente, dar e interesat, e socat de ‘poveste’. E un imens sacrilegiu. Aceste filme sunt un sacrilegiu, prin felul in care s-au hotarat sa arate intimitatile astea unei lumi doritoare de senzatii, care e gata sa dea premii de ‘compatimire’.

Nu-mi place deloc felul in care filmul romanesc a patruns in atentia publicului international. In curu’ gol, ca sa zic asa. Na, uitati-va si la mine, sunt sarac si umblu cu bubele la vedere. Pai normal ca cineva iti va arunca o patura s-o pui pe tine si un banut (palme d’or) sa-ti iei de mancare.

Dar raspunsul care mi se va da va fi ce vrei draga, mai bine asa decat deloc. Las’ sa stie lumea! Ba bine ca nu!

Iar proba de foc, care dovedeste de altfel ca am dreptate, este faptul ca ne-romanii se cam plictisesc la filmele noastre. Sunt socati desigur de subiect si de diverse scene, de absurd, de situatiile-limita. Dar in mare se plictisesc. Nu inteleg. Si nu pt ca ar fi ei idioti. Ci pentru ca n-au cum sa inteleaga si nici nu este asta intentia filmului, de a-i face sa inteleaga. Intentia filmului este, cum am spus, de a umbla in curu gol pe bulevard. A fost sau n-a fost l-am vazut de doua ori in compania unui ne-roman. Noi romanii ne prapadeam de ras, el saracul zambea a cat e ceasul, stiti ca atunci cand tre sa gusti din placinta cu varza a bunicii amicului tau.

Asta e ‘localizare’. Cand nu-ti place placinta cu varza a bunicii amicului tau. Chiar daca pentru el are o valoare emotionala si nostalgica si simbolizeaza poate intreaga sa ‘copilarie’. Asta, si tot ce e scris mai sus.

Eu n-o sa le dau niciodata amicilor sa guste placinta cu varza ca sa ii ‘ajut’ sa-mi inteleaga mai bine copilaria.

Si da, e evident ca un film cu adevarat bun are mai mult decat o valoare locala. Are una universala. Adica pentru oricine l-ar vedea, de pe orice meridian si orice paralela a pamantului, el va avea o valoare. Si aceasta valoare nu trebuie sa fie potentialul sau ‘de soc’.

Deci acum ca am definit ‘localizarea’, pot sa va spun ca Malaele n-a facut placinta cu varza. Ca nu e o placinta prea rafinata, e de discutat. Apoi,  totul e tratat cu umor si umorul reuseste sa preia din incarcatura tragica a povestii, in asa fel incat nu se traseaza nici o judecata sau vreo critica la final. In genere, astfel de filme nu pot scapa tendintei ‘critice’.  Uau, uite ce rai au fost rusii, huo comunistii. D’oh, cu totii stim asta, si suntem de acord cu asta. What next? Ori umorul e o chestie mult mai fina, care lasa loc fiecaruia sa gandeasca pentru el si sa-si traga concluziile. Umorul face ca o tragedie istorica sa capete o dimensiune supra-istorie, o dimensiune universala, na daca vreti. Din care pricina, mi-a amintit mult acest film de I Served The King of England, film din 2006, al cehului Jiri Menzel. O lovitura de geniu. Nunta muta nu e inca destul de elaborat, dar clar e cu aceeasi aroma.

No, va mai povestesc si alta data daca vreti, dar acum tre sa inchid pravalia.

3 questions 2 mirrors or ‘i need smth stronger’

1. If a piece of art triggers reflexiveness & reveals smth about yourself, then a nude picture that wants to be a piece of art should do the same.  Indeed, don’t you feel like looking at yourself in the mirror when you’ve seen a fine body in a fine photo?

2. In a piece of art there’s always two mirrors. One turned to the artist, one turned to the viewer. Which one should I turn?

3. I hope everyone can see i’ve lost a lot of weight.

Bonus! Whatever you do after having seen the above,  don’t miss this!